Din toata multimea aia s-a indreptat tocmai catre el.de ce tocmai catre el? cu un aer senzual dar in acelasi timp grabit l-a luat de brat si l-a dus in mijlocul ringului de dans.
‘two to tango’.. duo de amor..
-te urmaresc demult.. ah.. nu am mai suportat..trebuia sa te am.. macar pentru un dans..
-dar.. eu nici nu stiu sa dansez.
acordurile ametitoare il faceau pe el sa taca.ea se facea ca nu aude din cauza muzicii asurzitoare.. dar vocea ei ii tipa lui in ureche ca un fulger pana in inima,ca un pendul care odata cu ritmul melodiei se incolacea in jurul picioarelor,castigandu-l incet-incet ca intr-o capcana.
-danseaza.. lasa-te condus!
cine era femeia asta care se agatase de el? cu rochia ei neagra parea a fi o vaduva.cu ochii incercanati de o suferinta nestiuta.dar mai puternica si mai senzuala decat oricare tanara din acel salon..
cu puterea acestui tango ea il invartea pe el ametitor intr-o vartej ce-l hipnotiza si il tragea in jos.. ii ridica privirea.. ii soptea la ureche lucruri neintelese.
un tango argentinian cantat in suedia! ce petrecere ciudata! cum de ajunsese el aici?uitase tot..uitase cu cine vorbise,ce contracte semnase,uitase si cum il cheama.ea il tragea pe el atunci cand acesta parea distrat.si il repsingea cu indiferenta cand el parea ca vrea sa ii joace jocul numai ca sa ii faca pe plac.era ca si cum o pisica se juca cu micul ei ghemotoc de fire.
dar micul ghemotoc de fire se smulse cu o putere supraomeneasca,rupse ata ca sa nu se deisre cu totul.se desprinse de stransura acestei femei care aparuse ca un fulger.gafaind de acest efort monstruos de a tine acest fluviu electric la departare.ea statea in fata lui.moment.ea stia ca orice pas ar fi fost unul gresit. daca s-ar fi dus inspre el,prada s-ar fi speriat.era momentul ca el sa aleaga.moment..inca un moment.
o privea patrunzator parca ar fi apasat-o cu intrebarea:cine esti? ce vrei de la mine?cine te-a adus langa mine?cine esti ce vrei de la mine cine te-a adus langa mine?
repetandu-se la nesfarsit.
dar el a ales.ispita a fost mai mare.luciditatea a pierdut.
in furoarea de oameni in care cei doi stateau inca la un metru unul de celalalt, el se napusti asupra ei si reincepura sa danseze.mai frivol.mai plin.pentru ca acum erau doi in dans.duo de amor.two to tango.ce nebunie! el,seriosul om de afaceri,un om respectat plin de viata si jovialitate,dar cu toate astea un om serios, se avanta in niste miscari straine lui cu certirtudinea ca el este vanatorul fara sa stie ca el era cel vanat, ca miscarile acestea erau ale ei si ca stransoarea ei era din ce in ce mai tare,mai apriga pana intr-un sarut.
ce nebunie!isi pierduse capul.nimic nu mai conta.straina asta ii ravasise tot dulapul sufletesc si scosese de acolo haine pe care nu le imbracase niciodata.senzatii si sentimente pe care nu le cunostea si le lua drept dorinta,iubire…
il smuci deodata si el o urma beat de euforie.urcase niste scari parca tot in acelasi dans nebun.deschise o usa.simti buzele ei cum ii acapareaza trupul.cum se intindea asa cum ar fi vrut ea,ca un elastic peste trupul ei.o incolacire de trupuri.sanii ei.. in rest intuneric. parfumul ei..in rest intuneric. stofe moi ce le atingeau trupurile goale. soapte.gura ei.. coapsele fine.. incolacirea animalica ce pastra inca ritmul dansului. o nebunie!
intuneric.aceeasi incolacire.dar orchestra a tacut.liniste.stateau ghemuiti intr-un spatiu incert ca o bula protectoare propice crearii vietii.aceeasi atingere de stofe fine.epuizare.ea se ridica si el o putea privi intrega, in penumbra, ca o silueta de naiada.o sa ii fure oare mintile?dar oare nu i le-a furat deja? se imbraca in rochia ei neagra.el statea tacut si o privea.dupa ce se imbraca ea ii sopti la ureche ‘multumesc. ma numesc Ulma!’
el isi reveni si isi aduse aminte ca exista,ca are nume.isi aduse aminte ca se afla la o petrecre data de un prieten de afaceri si lucrurile pareau ca se lumineaza.el se trezise la realitate dintr-un vis ce parea acum din ce in ce mai ireal,mai departat…
‘gabriel…’spuse el atingandu-i degetele fine si gatul.dar Ulma se desprinse si pleca parasindu-si victima ca o vaduva neagra ce tocmai digerase masculul cu pantecul multumit de indestulare.

Trebuie sa ne intelegem de la bun inceput ca oamenii tin foarte mult la imaginea lor.Petrec ore in sir in fata oglinzilor staruind asupra fardurilor,crenelurilor pe care sa le foloseasca.Sa ascunda urmele firesti ale prezentei lor fizice. Uneori nici macar uratenia nu le este atat de urata precum grosolania acestei masti serioase cu care ei incearca sa astupe,zadarnic, rasul lor de bufon.
Şi daca astea nu ar fi decat vorbe goale..
Nu am putut sa ma stapanesc.Da,adevarul este ca nu e frumos sa tragi cu coada ochiului pe gaura cheii,dar pur si simplu muream de curiozitate.Ceva era in neregula.Tot acest port si cu toata cenusa care si-ar fi turnat-o in cap eu,eu am aflat.Nu vreau sa ma dau mare,dar sunt intr’adevar perspicace…
Toti oamenii astia, oameni cuminti si de buna-credinta, vecini,fosti prieteni, inselati sa planga de niste actori perfecti. Daca cineva ar avea vreo idee sa dezgroape sub crucea care scrie ‘Vermal Garks [23.03.1988-23.03.1988]’ ar avea o mare surpriza.Dupa un efort prelungit de a profana un mormant va descoperi in schimb ca tot ce a reusit e sa dea de ramasitele unui pat de fete: papusi.Un cosciug plin cu papusi.
Sunt sigur ca si pe voi v-au pacalit..
Auzi.. ‘bonomii de garks’..Mda.. asa bonne homme mai zic si eu.. care pun papusi in sicrie ca sa sperie tot omul care sta linistit la casa lui.Am vazut oameni care erau cu lacrimi in ochi la inmormantarea aceea si tot ce se afla inlauntrul acelei monstruozitati mici si lucioase pe care o plangeau erau carpe.
Acum, ca sa nu mai lungim vorba, trebuie sa spunem ca oamenii care cumparasera cadourile acelea nici prin cap nu le trecea ca banii lor vor ajunge aruncati la 2 metri sub pamant.Sincer sa fim,de atat durere ei si uitasera de acele jucarii!Asa ca sa nu ne mai interesam atat de partea lor materiala…
Dar ce am vazut eu este mai monstruos decat atat. Ohoo!..
Sub faldurile negre ale rochiei batranei Garks se afla un copil. Dar un copil care nu putea fi deosebit la culoare de faldurle acesteia.
Un motiv bun de a fugi? Intr’ajuns de bun. Si in plus nu puteau ramane acolo. Sunetele firesti ale unui copil mic puteau trezi,nu numai o mama ingrijorata din somn,dar chiar si curiozitatea unui cartier. In spital,insa, un bocet de copil este la locul lui. Doctorii mituiti si asistenta care i-a tinut de grija s-au ales cu niste bani buni,dar cat vor mai tacea? Familia graks s-a gandit la toate:un salariu nu prea mare,dar destul de apetisant,lunar, care sa le plateasca tacerea. In momentul in care ceva respira,banii nu mai sosesc.
Un motiv destul de bun:pastrarea demnitatii si a imaginii.
Dar cine sa fi fost acest maur care pangarise patul conjugal al printilor?
Si unde fug ei? Nu in egipt,asta e clar. Ei fug de propria lor furie,din propria lor greseala.sau din propria ei greseala.banii la care visase cand se casatorise nu aveau cum sa mai vina acum,cand ea a dat frau liber glasului iubirii incestuoase.
Si iata cum, in masina cea neagra,cu rotile invartindu-se ametitor,domnul Garks simte cum totul se sfarseste aici,drumul pe care apuca este fara de intoarcere. Acolo unde se grabeste nu exista altceva decat o alta viata. Afacerile lui pot merge bine de oriunde. Doamna Garks sa se descurce singura,asa cum a stiut sa dea ‘culoare’ pasiunii lor.
Vechiul motiv de bucurie al familiei garks, fostul motiv de aparenta tristete, vermal garks, se transforma acum in motivul urii si geloziei.
Intr-un oras de oameni blonzi, era clar ca un copil de culoare nu putea trece nevazut!Doamna garks avea alte planuri..Ea se gandea la o calatorie putin mai lunga decat a domnului Garks.Era limpede.. casnicia lor de doua luni se sfarsise,chiar sub ochii atenti si grijulii ai parintilor domnului Garks.Aceiasi care ‘o iubisera inca din prima clipa pe domnisoara Ulma ca pe propria lor fiica.’
Gabriel a tras la un moment dat pe dreapta.Ulma alapta copilul cu o grija fireasca de mama in timp ce toti cei din masina neagra priveau tensionati cum o picatura alba se prelingea peste obrazul negru al copilului. Si ca la comanda, toti si-au scos oglinzile pentru a-si aranja coafura sau pentru a privi daca vreun rest de mancare le ramasese pe fata lor alba,stergandu-si cu servetele uscate sudoarea de pe frunti.

Vermal Garks a murit.
acum,daca titlul unei opere se numeste vermal garks si prima propozitie a acesteia este ‘vermal garks a murit.’ atunci ori ne aflam in fata unui roman de fictiune ori in fata unuia contemporan in care relatiile spatio-temporale sunt sucite in toate felurile pentru a da impresia de originalitate.
nu ne intereseaza asta,oarecum, ci mai degraba faptul ca el a murit.a murit la nastere.nu,nu la nasterea fiului sau, sau la nasterea lui hitler.nu avem nicio intentie sa va pacalim sau sa va ducem de nas.el a murit la nasterea sa.
in casa verde de pe strada Arstagn din Uppsala s-a lasat o tacere adanca. storurile au fost trase si din numele vermal garks a ramas numai un zvon.
‘primul fiu al familiei garks a murit inainte sa se nasca.’
‘vermal garks a murit!’
‘vermal garks a murit?’
‘da…’
‘ce pacat’
‘tocmai pe ei i-a batut dumnezeu?’
‘familie buna… mare pacat.ar fi fost un om mare acest vermal garks.’
din gura in gura vestea trista a impanzit orasul ca o carpa neagra ce se asternea molatec peste doliul familiei garks. fericitii garks. bonomii garks. cum sa ii privesti in fata pe acei oameni care aveau sufletul atat de luminat,acum cand tot ce le mai ramasese din lumina ascunsesera sub un val de tristete,asa cum ascunsesera toate cadourile albastre si roz,toate jucariile primite,si cum toate florile au fost aruncate pe sub mobile spre ofilire?
toti oamenii stiau ca vermal garks a murit. nu,nu era o minciuna.chiar asa s-a intamplat.si viata lui parca se contura acum din nimic intr-o istorisire. toti stiau.
la catedrala Gustavianum,celebra catedrala Gustavianum din Uppsala care,datorita grandorii sale poate fi zarita din toate colturile orasului, a venit mai tot orasul.un mic cosciug lucios era insotit in spate de o mare imensa de oameni.in luciul lui se ascundea ceva morid si rece.inauntrul cosciugului acela mic,mic de tot se afla un bebelus!
‘doamne dumnezeule… ce durere pe capul celor din familia garks!’
in saptamanile ce au urmat nimeni nu putea sa ii priveasca in fata pe cei doi tineri casatoriti si nici pe parintii acestora.
‘dar ai vazut-o pe doamna Ulma Garks?’
cine n-ar fi inteles durerea ei de mama?catedrala cucerise parca tot orasul acum si era mai impunatoare ca oricand si nu mai pastra in ea semnul grandorii lui Dumnezeu, ci aducea aminte numai de cosciugul acela mic pus in mijlocul acelui altar imens.
Ulma si Gabriel Garks si-au dat seama ca nu vor reusi, cu lumea inca afectata de durerea lor,cu toate obiectele si amintirile acelea langa ei, sa uite de pierderea suferita.
au aruncat carpe negre peste biblioteca mare,peste paturi si canapele,peste covoare,chiar si peste masa din camera de zi,peste masa aceea mare si peste scaune.nu au luat nimic cu ei.au incuiat usa si au plecat lasand totul in urma.numai rotile masinii mergeau in fata lasand casa verde de pe strada Arstagn in spate,trecand pe langa raul la care logodnicii fericiti se sarutau nu demult,au lasat in urma chiar si catedrala aceea care devenise apasatoare,au lasat in urma zeii din Uppsala si tot ce mai aveau ei pe suflet.
in oras a ramas in schimb zvonul ca Vermal Garks murise…
‘vai-vai.. cine stie ce ar fi putut fi micul Vermal cu niste parinti minunati ca ulma si gabriel.cine stie ce ar fi ajuns!’ a spus batrana doamna Stoln privind pe fereastra casa verde a familiei garks.

iata ca seria de nimicuri pe care sa nu trebuiasca neaparat vreodata sa le cititi incepe acum.

pentru ca am luat marea hotarare.pastrez ambele bloguri!ha!din niciun blog si o atitudine oarecum sceptica asupra faptului de a avea un blog [de acum 2-3 luni] si pana aici.. va dati seama si singuri ca nu s-au intamplat multe,dar ca a existat o mica,mica,mica schimbare de atitudine.aproape nesemnificativa.

acest blog o sa il axez in special pe.. uhm.. pe exact ce am scris la inceput.. pe nimic din ceea ce cautati aici.nu o sa gasiti nici recenzii de arta,nici mari filosofii,nici macar lucruri tampite care mi se intampla pe parcursul zilei.nici macar posturi de tipul sunt retardat si o sa ma sinucid,sau replici emo-tionante,nici macar ceea ce simt sau ceea ce nu simt.

ei bine,m-am hotarat sa creez aici o lume paralela a unui om.un om care se numeste vermal.as fi putut sa ii dau un nume mai haios.dar lasam asa.vermal garks pe numele lui intreg. sa va spun acum despre ce e vorba. in anii clasici in care incepea sa se dezvolte o anume literatura prin america,scriitorii scriau in foiletoane[ Roman-foileton = roman care se publică pe fragmente într-o serie de numere consecutive ale unui periodic].probabil ca or sa fie voci care or sa spuna ca nu numai in america se practica acest lucru.bineinteles.dar eu de acolo am auzit ca a pornit treaba asta cu existenta episodica usor de transformat a unor personaje care mai tarziu sa fie legate si sa formeze un roman.

ceea ce e frumos si mai presus de toate si interesant e faptul ca cititorii acestor aparitii periodice le trimiteau scrisori scriitorilor dandu-le idei sau apeland la propria lor imaginatie, mai mult sau mai putin patetica,reţetistă,bolnavă pentru a interveni in progresul actiunii unui roman care aparea periodic,un fel de film serial in care actiunea e influentata de viziontarii ei[stiu ca probabil deja exista astfel de seriale sau ca inca se mai practica treaba cu foiletoanele pe undeva dar nu ne intereseaza cat de originala este ideea pana la urma.sa ne concentram asupra ce ne intereseaza.]. astfel, hotarari importante cum ar fi ca johnny sa o iubeasca pe elaine sau aparitia unui domn necunoscut care sa faca o crima iar stephany sa nu stie ce sa faca mai departe decat sa se arunce in rau erau stabilite de oameni,toate hotarate de public,dar imbracate de autor intr-o haina artistica.

bineinteles, ramanea la latitudinea scriitorului de a-si alege o varianta de a continua povestea care se pronunta de succes oricum atata timp cat cititorii se simteau ei insisi prinsi in procesul crearii acesteia si cu atata mai mult cu cat scriitorul oferea cititorilor exact ce ar fi vrut acestia sa citeasca.

povestea asta are in spate ceva frumos,o alegorie subtila cu modul in care ne facem noi lumea,in care noi insine ne influentam destinele si in care noi insine putem fi mici dumnezei si din postura asta sa cream noi oameni,noi situatii.toti am fost la un moment dat tentati sa cream si poate chiar mai mult decat atata,am reusit sa ducem la capat faptul crearii.

si de ce nu pana la urma?oare nu este de datoria noastra sa impartasim povara propriului nostru destin, sa o aruncam si pe alti umeri sa vedem poate mai bine cum merge toata treaba asta?poate ca este de datoria noastra sa impartasim acest dar de a crea macar o data in viata.sa contruim sa realizam.dar dincolo de filosofiile,teoriile si treburile serioase [sau gay] luati toata treaba asta ca pe un joc haios.

sper ca voi primi cooperanti si idei cat mai multe pentru ca pana de idei se anunta foarte …. uhm,.. destul de.. adica.. intelegeti voi.astept idei sau orice fel de interventie.

[later edit]: uitasem intrebarea cea mai importanta: Cine vreti sau cine ati vrea sau cine credeti voi ca este vermal garks?